Laura Birdeanu, medic primar, psihiatrie pediatric Dr.
Dr. Laura Bîrdeanu

Părinți pregătiți, copii reușiți

Surdă sau autistă?

Marina este o fetiţă de 4 ani, ireal de frumoasă. Am văzut mulţi ochi albaştri în viaţa mea, dar niciodată unii atât de frumoşi. Tenul de un alb imaculat, părul negru ca abanosul îi cade în valuri peste umeri, faţa are trăsăturile unei păpuşi de porţelan şi este subţire ca o trestie. Când o vezi, nu poţi să nu te minunezi de frumuseţea ei şi pare un copil absolut normal. Părinţii, doi tineri frumoşi şi educaţi, sunt îngrijoraţi deoarece fetiţa nu vorbeşte. Îngrijorarea lor durează de mai mult timp, dar cei din anturaj le-au spus că unii copii vorbesc mai târziu şi că nu trebuie să meargă la psihiatru, deoarece copila nu este nebună. Totuşi, cei doi părinţi au căutat pe internet un răspuns la îngrijorările lor şi ulterior s-au prezentat la Clinică pentru a fi asiguraţi că nu sunt probleme. Din păcate, copilul aparent fără probleme, pe lângă faptul că nu scoate un sunet, prezintă şi multe alte semne îngrijorătoare pentru echipa terapeutică.

La o anamneză amănunţită, am aflat că a fost un bebeluş extrem de cuminte, plângea foarte rar, niciodată fără un motiv întemeiat. S-a dezvoltat normal din punct de vedere neuropsihic până la vârsta de un an; a ţinut capul pe la trei luni, a stat în funduleț la şase, a plecat în picioare în jur de un an şi chiar spunea „mama” şi „tata”, până la un moment dat, când nu a mai vorbit deloc. Comportamentul ei este de asemenea particular; este într-o continuă mişcare lipsită de scop, se învârteşte fără să ameţească, merge de la un capăt la celălalt al cabinetului, lovindu-se de obiecte ca şi cum nu le-ar vedea, se caţără după tabloul de pe perete, urcându-se pe fotoliul meu ca pe o scară, fără să ţină cont de prezenţa mea, parcă nici nu aş fi existat în calea ei. Chemările părinţilor nu o impresionează în niciun fel, dă impresia că nu aude, nu vede, nu o interesează nimic din jurul ei, cu excepţia unor obiecte din cabinet, pentru care îşi pierde interesul imediat ce le-a atins. Un alt element ciudat în comportamentul său este modul cum miroase şi apoi gustă fiecare obiect pe care îl ia în mână şi felul în care îl roteşte în mâini. Toate aceste activităţi se desfăşoară într-un fel de ritual bine organizat şi ar putea dura multă vreme dacă nu am interveni să-l oprim. Când încerc să văd dacă aude, folosind soneria de la telefon,  mama sa îmi spune că aude cu siguranţă, deoarece dacă este în altă cameră şi la televizor aude genericul de la reclame, vine rapid în sufragerie şi îşi manifestă încântarea scuturând din mâini într-un mod particular. La fel face şi când aude manele sau o altă muzică cu ritmuri orientale. Aceste mişcări ale mâinilor le are de când era mică şi le foloseşte când se bucură sau când se plictiseşte. Când era bebeluș şi stătea în pătuţ, făcea acest joc destul de frecvent şi părea fericită.

Nu agreează copiii de aceeaşi vârstă cu ea, se sperie dacă aceştia vin în parc să-i ia jucăriile, nu se duce niciodată în grupul lor. Se teme de tot ce face zgomot, cu excepţia maşinii de spălat, pentru care a dezvoltat o pasiune deosebită şi de care greu poţi să o îndepărtezi atunci când este în funcţiune. Este fascinată de mişcările de rotaţie ale tamburului, ca de toate obiectele care se rotesc, de altfel. Nu-i place să se joace „ascunselea”, nu-şi caută părinţii dacă aceştia pleacă din cameră, poate sta singură ore în şir,

Autism: apariţie, diagnostic şi tratament
Sursa imaginii: internet

făcându-şi de lucru cu diverse obiecte. Nu i-au plăcut niciodată jucărioarele de pluş, nu-i plac păpuşile şi nici jucăriile sofisticate. Are o expresie extrem de serioasă, parcă ar fi un adult permanent îngrijorat, nu mă priveşte niciodată în ochi şi-mi evită privirea dacă mă pun în faţa ei şi o forţez să stea cu faţa spre mine, mă împinge la o parte cu hotărâre şi îşi continuă mişcarea de parcă ar fi singură în încăpere. Nu-i place să fie atinsă sau îmbrăţişată decât de către mamă şi-ţi alunecă printre degete dacă vrei să o prinzi. Atunci când este frustrată, ţipă într-un mod care-ţi rupe inima, parcă ar fi un pui de căprioară pierdut de mama sa, iar când se vorbeşte tare sau se ţipă în jurul ei, pune ambele mâini la urechi, în semn de apărare.

După terminarea evaluării, verdictul vine ca un trăsnet şi sfâşie sufletul părinţilor, care oricum începuseră să-şi dea seama, citind expresia de pe feţele noastre. Suspiciunea pe care o aveau şi ei de mai multă vreme se confirma. Fetiţa suferă de Autism infantil, iar singura veste bună este că are una din formele mai puţin severe, deşi toate simptomele descrise până acum sunt ca la carte. Faptul că nu scoate niciun cuvânt la vârstă de patru ani nu ar fi prea îngrijorător dacă celelalte semne ar lipsi, dar dezinteresul ei pentru tot ce este viu este absolut evident, la fel ca tot comportamentul stereotip pe care îl are. Încercarea de a o încadra la grădiniţă a eşuat deoarece nu i se poate impune nicio regulă fără să fie traumatizată, iar introducerea într-un mediu nou este generatoare de mari anxietăţi pentru copilul autist. În plus, ceilalţi copii de la grădiniţă o sperie şi pentru ea, viaţa alături de ei poate fi un calvar, deoarece nu înţelege multe din acţiunile sau atitudinile lor.

Ce trebuie să reţinem:  

• Absenţa limbajului, un limbaj lipsit de înţeles, repetarea unor fraze înregistrate sau vorbitul la persoana a treia, la copilul de doi ani ar trebui să vă neliniştească şi să vă îndrume către medicul neuropsihiatru pentru a diagnostica sau a exclude un posibil Autism infantil;

• Este foarte bine să nu vă plecaţi urechea la „atotştiutorii” care vă asigură că au mai văzut copii care nu au vorbit la timp şi nu aveau nimic;

• Este de dorit să aflaţi de la un specialist că întârzierea în dezvoltarea limbajului se însoţeşte şi de alte elemente patologice, care de multe ori nu sunt atât de evidente ca în cazul Marinei;

• Autismul infantil este o tulburare psihică severă şi din păcate din ce în ce mai frecventă, care nu se vindecă niciodată, dar se poate ameliora extrem de mult dacă se începe tratamentul la o vârstă cât mai mică;

• Diagnosticarea sub vârsta de trei ani ar fi de mare folos copilului, deoarece se poate începe terapia în perioada de maximă dezvoltare neuropsihică, când acesta îşi poate însuşi mult mai uşor unele deprinderi, greu de fixat la o vârstă mai mare. Aşteptând să mai crească copilul în speranța că începe să vorbească mai târziu, putem pierde timp preţios pe care l-am putea folosi în favoarea lui;

• De asemenea, terapia medicamentoasă îl poate scuti pe copilul autist de multiplele anxietăţi care îi otrăvesc viaţă şi îl poate aduce mai aproape de lumea noastră, care îi este total străină;

• Este bine ca atunci când sunteți la primul copil să fiţi foarte atenţi la alți copii de vârsta lui pentru a putea avea termen de comparaţie;

• Al doilea sau al treilea copil din familie ajunge mult mai repede la medic, deoarece părinţii îl pot compara cu primul şi sesizează mult mai repede „defectele”;

• Surditatea este confundată foarte des cu Autismul, deşi nu există absolut nicio legătură între cele două afecţiuni; copilul autist aude foarte bine, chiar percepe mult mai acut unele sunete, dar nu vorbeşte deoarece nu-l interesează şi nu înţelege lumea noastră, se izolează într-o lume a lui, de unde noi trebuie să-l învăţăm să iasă.

Similar Posts

Lasă un răspuns