Laura Birdeanu, medic primar, psihiatrie pediatric Dr.
Dr. Laura Bîrdeanu

Părinți pregătiți, copii reușiți

Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai grasă din întreaga şcoală?

Într-o dimineaţă, la raportul de gardă, mi-a fost repartizată pentru internare Andreea, o adolescentă de 16 ani, trimisă din Clinica Pediatrie, unde fusese internată, cu două săptămâni în urmă, pentru o astenie severă. Nu prea înţelegeam de ce trebuie să fie internată o astenie severă într-o secţie de neuropsihiatrie şi am plecat spre salon să o cunosc şi să mă lămuresc. Am găsit-o stând pe marginea patului, îmbrăcată în haine de stradă, gata de plecare. Impactul pe care l-a avut asupra mea este destul de greu de descris în cuvinte. Brusc am avut senzaţia că am aterizat într-un film despre supravieţuitorii lagărelor naziste sau că am suferit o distorsionare a vederii. Avea în jur de 173 cm, 32 kilograme, era brunetă, îmbrăcată cu un tricou mulat şi scurt, până în talie, cu o pereche de blugi cu talie foarte joasă, care îi lăsau la vedere oasele bazinului, un abdomen excavat, care părea lipit de coloana vertebrală şi afişa o atitudine de maximă încântare pentru modul cum arăta. Faţa suptă, cu ochii duşi în fundul capului, părul rar şi lipsit de strălucire, unghiile lungi şi încovoiate, oasele la vedere prin pielea zbârcită, care te făceau să te cutremuri şi să te întrebi de ce părinţii ei nu au observat aceste modificări. Când s-a ridicat de pe pat, am avut impresia că este un schelet îmbrăcat în haine, iar singurul rol al pielii sale, deshidratată şi lipsită de elasticitate, este acela de a nu permite oaselor să se împrăştie. Nu mai văzusem până atunci pe cineva care suferă de Anorexie mentală, astfel am fost luată prin surprindere şi şocată în acelaşi timp. Mă pregătesc să iniţiez o conversaţie, dar nu apuc să articulez niciun cuvânt până mă trezesc cu o replică: „mai bine mor decât să mănânc ceva”. „Bine, dacă asta îţi doreşti”, spun eu, „dar nu se ştie dacă pe lumea cealaltă nu te aşteaptă nişte mese întinse şi dacă nu îţi va fi imposibil să le refuzi sau să te poţi întoarce”. M-a privit cu seriozitate, a cântărit repede răspunsul şi a izbucnit într-un râs care a făcut-o pe sora ei să rămână uimită. Am aflat mai târziu că se produse o „minune”, deoarece Andreea nu mai râsese de aproximativ un an. Aşa a început colaborarea noastră care a durat trei ani, iar despărţirea a fost la fel de surprinzătoare.

Sursa imaginii: internet

Povestea ei începe cu un an în urmă, când un coleg de şcoală pe care îl plăcea i-a spus că „e cam grasă şi ar fi cazul să mai slăbească”. Cum era o perfecţionistă şi-i reuşea tot ce îşi punea în minte, s-a apucat de cură de slăbire, fără să stea prea mult pe gânduri. Nimic neobişnuit în adolescenţă, dacă ar fi reuşit să se mai şi oprească după câteva kilograme. A slăbit însă 20 kg. şi tot nu considera că este destul, tot avea senzaţia că abdomenul nu este suficient de plat. Îşi prindea cu degetele pielea de pe burtă și spunea: „vezi, mai am încă un strat de grăsime, de care trebuie să scap şi apoi promit că mă opresc”. Pentru a înlătura stratul respectiv de grăsime, în ultima lună înghiţise doar câte o banană pe zi şi o sticlă de Coca-Cola, făcea aproximativ şase sute de abdomene zilnic, de mă năpădea invidia şi ruşinea gândindu-mă la viaţa mea sedentară. Când ai în faţă o pacientă cu Anorexie, este nevoie de multă răbdare, înţelegere şi o abilitate deosebită de a interacţiona cu o persoană care te percepe ca pe cel mai mare duşman. Adică eşti cel care vrea să o îngraşe, după ce ea s-a chinuit atât să slăbească şi este atât de mândră de realizarea ei. La mare, se plimba pe plajă într-un costum de baie minuscul, expunând cu mândrie „scheletul”, fără să realizeze şocul pe care îl producea în jur, crezând că privirile celorlalţi sunt admirative. Folosea tot felul de strategii pentru a nu observa familia faptul că nu se alimentează: lua la şcoală două sandvișuri pe care le dădea căţeilor, acasă îşi punea mâncare în farfurii, apoi o arunca şi lăsa vasele în chiuvetă pentru a vedea mama că a mâncat, la clinică ştergea untul de pe pâine pe marginea inferioară a mesei când te întorceai cu spatele sau îşi provoca vărsături dacă nu putea apela la celelalte trucuri, îşi punea greutăţi în buzunare când ştia că urmează să fie cântărită. După câteva luni de tratament medicamentos şi consiliere, am reuşit să o facem să mănânce trei mese pe zi, dar când credea că a depăşit limita, se tăia cu lama pe mâini, de ciudă că a fost învinsă de senzaţia de foame. În ciuda epuizării fizice şi psihice, avea o voinţă de fier să obţină performanţe la şcoală, avea toate mediile peste nouă, îi ieşea tot ce-şi propunea, avea o viaţă normală şi activă. În schimb, nu avea niciun fel de toleranţă la frig, căzând de multe ori din picioare în drum spre şcoală sau spre casă când temperatura avea valori negative. După un an de la prima internare m-a căutat să-mi mulţumească pentru că am salvat-o de la moarte şi să mă acuze totodată că am transformat-o din anorexică în bulimică. Îi rămăsese convingerea, în ciuda eforturilor noastre, că dacă mănâncă trei mese pe zi este anormal de mult.

 

Ce trebuie să reţinem:

• Comportamentul alimentar defect al Andreei a scăpat de sub atenţia membrilor familiei timp de un an, ceea ce ne arată că observaţia părinţilor a fost superficială în acest caz. Mai mult, în familia lor, tatăl era depresiv, cu perioade lungi de inapetenţă şi cu frecvente internări în secţia de psihiatrie; mama destul de slabă, motiva că munceşte foarte mult şi nu are timp să mănânce; sora, studentă la filozofie, era vegetariană cu idei destul de atipice în ceea ce priveşte regimul alimentar sănătos; bunica maternă care o crescuse se ţinea frecvent cu farfuria după ea când era mică şi o forţa să mănânce tot, chiar dacă ea susţinea că s-a săturat;

• Modelele societăţii moderne le arată adolescentelor că succesul personal are la bază picioare lungi şi slabe, talie de viespe, sâni mari şi voluptoşi şi o îmbrăcăminte cât mai sumară. În acest context, băiatul de la şcoală pe care ea îl plăcea a făcut observaţia ce a declanşat începerea curei de slăbire, survenită pe nişte trăsături de personalitate de tip anancast (perfecţionist);

• La şcoală niciun profesor nu a tras un semnal de alarmă, văzând cum se topeşte eleva pe zi ce trece;

• În serviciul de pediatrie, unde a ajuns de mai multe ori pentru stările de rău, nimeni nu s-a gândit să aprofundeze anamneza până la trăirile subiective ale tinerei, sau cu privire la comportamentul său alimentar;

• Anorexia mentală este o afecţiune psihiatrică extrem de severă, care de multe ori duce la deces prin dezechilibrele metabolice ce se produc, la care psihiatrul nu trebuie să lipsească din echipa terapeutică. Se tratează în principal cu medicamente, iar după ce pericolul a trecut se poate îndruma pacienta şi către psihoterapie;

• Atunci când sunt mici, copiii nu trebuie forţaţi să mănânce tot timpul; trebuie chiar descurajat acest prost obicei, deoarece copilul grăsuţ va deveni, în marea majoritate a cazurilor, adultul obez. Obsesia bunicilor de a hrăni în exces nepoţii trebuie inhibată, iar părerea că ei ştiu mai bine cum se hrănesc copiii, este de foarte multe ori greşită.

Similar Posts

Lasă un răspuns