Despre părinți…și nu numai…
Cred că ați observat că adeseori citez din înțelepții lumii. Astă seară mi-am amintit de un proverb. Nu mai știu exact unde l-am citi sau auzit, dar sună cam așa: „Bețele și pietrele pot rupe oasele, dar cuvintele nu pot răni” sau „înjurătura nu doare”. Este fals, absolut fals.

Mesajul negativ are efecte negative asupra copiilor

Insultele, criticile umilitoare, remarcile ironice transmit un mesaj extrem de negativ legat de sine și pot avea efecte devastatoare asupra copiilor. Dacă pentru vânătăi primesc compasiune, rănile lăsate de cuvinte sunt invizibile și lasă copiilor impresia că nimănui nu îi pasă de ei.

Mulți părinți și nu numai, își ascund abuzurile verbale sub masca unor sfaturi. Nu de puține ori auzim „Desenul tău e urât, uite ce frumos este al lui Ionuț. Îți spun așa ca să te fac ca data viitoare să faci mai bine.”

Nu de puține ori am întâlnit părinți care văd în copiii lor o amenințare. Deși îi încurajează să învețe, să progreseze, în momentul în care acest lucru se produce ajung să spună lucruri regretabile. Ca de exemplu:  „Ai avut succes până acum, dar mai departe nu te văd mergând”. Și asta din teama, irațională, că vor fi depășiți de propriii copii.

Mai sunt și acei părinți care nu își ascund deloc insultele: „Nu ești bun de nimic ” sau “Nu ești în stare de nimic “.
Nu întâmplător vă expun aceste aspecte.

Locul părinților nu poate fi luat de nimeni

Astăzi am auzit un comentariu al unui psiholog care spunea că eșecul generațiilor de tineri de azi vine din diferența de vârstă dintre ei și părinții lor. Este consecința faptului că oamenii devin părinți la vârste tot mai înaintate, diferența de vârstă fiind cea care nu le permite să își înțeleagă și să empatizeze cu propriii copii.

Mai spunea specialista că școlii îi revine sarcina de a rezolva această problemă. Un telefon important de la fiica mea (apropo între noi este o diferență de 35 de ani), m-a împiedicat să aud soluția salvatoare. I-aș sugera specialistei să se mai gândească. Școala poate activa inteligența emoțională a copiilor. Școala îi poate învăța pe copii să își gestioneze emoțiile, dar nu va putea niciodată să înlocuiască un părinte.

O contrazic. Nimeni nu poate repara ce a stricat un părinte, iar o rană produsă de el nu o poate închide nimeni. Sunt răni pentru toată viața. Efectele lor pot fi diminuate, dar atât.

Sunt convinsă că nu diferența de vârstă este problema, ci măsura în care părintele își înțelege menirea, măsura în care, la momentul nașterii copilului, este pregătit să devină părinte. Asta nu se învață din cărți. Părinte devii în momentul în care copilul este o certitudine și tu adultul, îți dai seama de responsabilitatea pe care ți-ai asumat-o.

 

Similar Posts

Lasă un răspuns