Laura Birdeanu, medic primar, psihiatrie pediatric Dr.
Dr. Laura Bîrdeanu

Părinți pregătiți, copii reușiți

În România, statul „ocroteşte” familia

După nenumărate certuri, scandaluri, umilinţe, bătăi şi alte nebunii de acest gen, doamna Ionescu, sătulă de atâta nefericire, s-a hotărât, în sfârşit să divorţeze. O femeie ambiţioasă,  care a reuşit să se remarce în societate prin forţe proprii, fără să beneficieze de sprijinul nimănui. Când a considerat că este momentul oportun l-a ales pe „domnul” Ionescu să-i fie soţ şi tată al copiilor săi. Acest „domn”, care avea pe atunci peste  30 de ani, părea să fie o partidă destul de bună; părea suficient de matur pentru a întemeia o familie, avea un serviciu bun, bine plătit, avea studii superioare, era destul de urât dar nu a fost un impediment de care să se împiedice viitoarea doamnă, nu avea vicii. După un an de la cununie s-a născut primul copil, motiv de mare bucurie pentru cei doi.

Deşi trăiau într-un cămin de nefamilişti, încercau să ducă o viaţă cât de cât normală, dar curând au început să simtă lipsa de spaţiu şi de oarecare confort, şi odată cu această au început şi să se împiedice din ce în ce mai mult unul pe celălalt, iar proaspătul tătic începea să-şi verse nervii pe soţie şi pe copil de câte ori avea ocazia. Mai mult, doamna noastră s-a înscris şi la facultate, alt motiv de dispută că „ce-i mai trebuie studii, doar poate sta la cratiţă şi fără ele, că oricum e o proastă şi nu-i foloseşte la nimic să mai înveţe”.

Şi uite aşa treceau zilele fără să-şi dea seama, împărţindu-şi timpul între mormane de scutece spălate şi călcate (nu venise vremea Pampers), biberoane, cursuri, cămăşi călcate, oale de mâncare, care „putea fi şi mai bună”, navetă, sesiune de examene etc. Primele semne de violenţă fizică ale soţului nu au întârziat să apară şi totodată şi semnele unei zgârcenii şi ale unei megalomanii se zăreau la orizont. Când era informat că trebuie să cumpere banane pentru copil spunea: „ce banane, cartofi nu poate să mănânce, ce eu am crescut cu banane?” La fel era şi cu ciocolata şi cu biscuiţii sau alte delicii dragi bebeluşilor. După opinia sa puteau fi înlocuite cu succes de cartofi şi fasole că doar el aşa a crescut şi uite ce „minunat” este acum. Norocul bietului copil era că mama, „normală la cap”, economisea cum putea câte un bănuţ şi-i cumpăra pe ascuns tot ce era mai bun. Surprinzător, dacă făcea câte o petrecere, în puţinul spaţiu care oricum abia le ajungea lor, punea la bătaie tot ce era mai bun, „să vadă lumea ce generos şi ce bun este dumnealui”. Bătăile au început să fie mai dese şi umilinţele erau la ordinea zilei.

Aşa au trecut câţiva ani, şi-au făcut casă mare, în care ea nu a avut dreptul decât să gătească la muncitori câte trei mese pe zi, că de restul se ocupa el. Dădea ordine în dreapta şi-n stânga, înjura, tuna şi fulgera nimeni nu-i era pe plac, nimeni nu trebuia să stea decât în poziţie de drepţi. „Ce contează că este ora de somn a copilului dacă el are chef de scandal sau să bată cuie prin pereţi sau să sudeze, copilul poate să doarmă noaptea”. După ce lucrările au fost finalizate, „domnul” nostru şi-a găsit şi o amantă că doar „aşa-i stă bine omului cu stare”. Dacă până atunci viaţa doamnei fusese un calvar, a venit acum momentul să devină de nesuportat. Să fie situaţia şi mai grea a născut şi al doilea copil, pe care ea l-a dorit foarte mult şi a sperat că va drege o căsnicie ratată, iar el nici nu a vrut să audă. După naşterea copilului a făcut nişte complicaţii care au ţinut-o în spital mai mult decât prevăzuse soţul, iar când a fost informat a „încurajat-o” cum a ştiut el mai frumos, ceva de genul: „să vi dracului mai repede acasă că avem treabă, să laşi mofturile la spital”. În ziua când a ieşit din maternitate, a ajutat-o o prietenă să coboare cu bebeluşul şi toate bagajele, dar totuşi „domnul” a aşteptat-o în parcare cu maşina să o ducă acasă, să-i mai tragă nişte înjurături şi nişte pumni să nu uite cum stă treaba. Nici nu a vrut să ştie nimic de copil, nu vroia să audă de nici o cheltuială pentru el, nu trebuia să plângă pentru că nu suporta, nu trebuia să mai existe. Văzând că nu este chip să se mai înţeleagă, că el petrece tot mai mult timp cu amanta cu care se afişa deja în public, că violenţa ajunsese la cote maxime, tânăra mămică şi-a luat puişorii şi a plecat la sora ei, cu minime economii, sperând într-o minune. „Minunea” nu a întârziat să se producă deoarece la scurt timp, la procesul de divorţ, o doamnă judecător „bine intenţionată şi foarte corectă” i-a încredinţat ambii copii tatălui, că doar a fost un soţ şi un tată „perfect”, iar cel mic de nici o lună, putea să sugă şi la altcineva decât la mama lui. La recurs greşeala a fost îndreptată de către un alt judecător întreg la cap şi la suflet, iar mama și-a recăpătat copiii. Din nefericire, rezervele financiare s-au terminat, convieţuirea într-un spaţiu foarte mic şi impropriu cu familia sorei a devenit imposibilă şi după o vreme a trebuit să se întoarcă din nou acasă unde coşmarul a mai continuat 6-7 ani.

În tot acest timp, doamna noastră a mers la serviciu, a alergat la cumpărături, a gătit, a făcut conserve, s-a pregătit pentru noi examene, s-a îngrijit să nu le lipsească nimic copiilor, să le asigure o viaţă cât mai normală, să nu-l supere cu ceva pe soţ, care dacă era supărat împărţea pumni în toate părţile, inclusiv micuţilor, să nu simtă aceştia tensiunile din mediul familiar şi a încercat să le ascundă realitatea, iar soţul mai adăuga câte un etaj la casă când le era viaţa mai uşoară, să nu le lipsească cumva zgomotul şi praful din cotidian. De concedii nici nu putea fi vorba că de: „unde e mai bine ca acasă”, iar hăinuţe pot să îmbrace şi de la „second-hand”că sunt destul de bune şi alea”. Nu la fel stăteau lucrurile când era vorba de chefurile cu prietenii; atunci totul trebuia să fie din abundenţă, să se vadă bunăstarea şi familia perfectă, deşi copiii nu aveau voie să se joace prin casă să nu murdărească pereţii sau să deranjeze ceva de la locul său.

După alţi ani de chin, doamna Ionescu s-a hotărât din nou să divorţeze după un scandal care le-a întrecut cu mult pe celelalte şi în care a fost implicat copilul cel mare. Acesta după multe umilinţe, înjurături şi o bătaie zdravănă, a sărit la „respectabilul” său tată să-l pocnească, că doar aşa a învăţat de mic că se face legea în familia lor, iar din tot meciul a ieşit din nou bătută măr doamna, care a intervenit să calmeze spiritele. Cum nu mai era loc de negocieri, a luat copilul cel mic, câteva hăinuţe, câteva jucării şi a plecat în lume. Îi promisese o doamnă „respectabilă” că o găzduieşte cu copii cu tot, că doar şi ea o ajutase de multe ori la greu. Întâmplarea a făcut ca „respectabila” să fie foarte „ocupată” şi să nu mai răspundă la telefon în ziua când trebuia să se mute şi era gata să rămână pe drumuri sau să se întoarcă din nou în iad dacă nu o ajutau prietenele să-şi găsească un adăpost. A urmat cel mai „exemplar” divorţ de care am auzit vreodată. Aceiaşi doamnă judecător, care îi luase copiii de lângă ea prima dată, i-a luat şi a doua oară, că doar era obişnuită mama să-şi piardă puiuţii, şi i-a încredinţat din nou tatălui „perfect”, deşi martorii la divorţ au relatat povestea pe care o citiţi acum, dar cu mult mai multe atrocităţi decât cele relatate de mine. Mai mult, le plăteşte şi pensia alimentară dintr-un venit mediu, care abia îi ajunge să plătească chiria şi întreţinerea. Tatăl şi-a găsit imediat o altă „jumătate” şi se ocupă acum de copii, că doar asta şi-a dorit. În plus a lăsat-o mai moale cu bătaia deoarece mama îl ameninţă frecvent cu Protecţia Copilului, dacă îi agresează sau nu are grijă de ei cum trebuie.

Nu o să vă vină să credeţi, dar „înalta” societate, rudele soţului, avocatul acestuia, prietenii lui şi alţi „atotştiutori” au acuzat-o tot pe ea şi i-au şifonat rău imaginea, că a îndrăznit să facă o astfel de faptă „reprobabilă”. Unii dintre ei au hărţuit-o chiar la serviciu, căutând să o convingă să se întoarcă, sub tot felul de pretexte. Cum adică?: să iasă din tiparul social românesc unde femeia trebuie să se supună şi să îndure orice, doar de dragul de a fi „agăţată” într-o căsnicie care este echivalentul unei închisori, fără drept de eliberare condiţionată? Culmea, femeile care o criticau cel mai tare erau acelea care se complăceau în situaţii similare, că doar nu credeţi că doamna Ionescu este singura femeie care a trecut prin astfel de încercări. Singura parte pozitivă a acestor întâmplări este aceea ca fiul cel mare ( care iniţial a ales să rămână cu tatăl , probabil de teamă ca acesta să nu se răzbune pe toţi) s-a maturizat frumos, a înţeles de partea cui este dreptatea, are grijă de cel mic, şi o adoră pe minunata lui mamă cu care se mândreşte la școală. Este încântat când o vede  îngrijită, veselă, cultă şi dispusă oricând să-i dea cele mai bune sfaturi. Până şi cel mic îşi doreşte ca ea să nu se mai întoarcă acasă deoarece „acum că nu o mai ceartă tati, este tot timpul veselă, nu tristă ca înainte”.

De reţinut:

Violenţa domestică este o situaţie tot mai frecventă în societate care, din păcate, nu face mare lucru pentru a sări în ajutorul victimelor.

Copiii sunt cel mai afectaţi de aceasta situaţie, chiar dacă agresiunea nu este îndreptată direct împotriva lor. Mulţi dintre ei dezvoltă tulburări psihice datorită expunerii la stresuri puternici şi de lungă durată.

Similar Posts

0 0 votes
Article Rating
Subscribe
Notify of
0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments