Lucrez cu copiii de aproape 30 de ani. Lucrasem înainte numai cu adulți, în industria socialistă. A, nu! Nu am tras la strung. Birou, acte, liniște, haine elegante, pantofi cu toc (obligatoriu de Guban). Am lăsat totul în urmă fără nici un regret și am trecut la catedră. După doi ani de învățământ primar, au urmat câțiva de liceu și grădiniță în paralel. A fost o adevărată piatră de încercare, dar și cea mai bună practică pe care o puteam face.

Mirajul vestului

Când am trecut la grădiniță, am schimbat ținutele elegante și pantofii cu toc cu ținutele sport și adidași.
Era prin anii ’95 când a început exodul românilor către țările europene în căutarea banilor fără număr. Au lăsat în urmă copii de la câteva luni la 18 ani. Dacă îi întrebai, toți spuneau că pleacă pentru a le asigura copiilor lor un trai fără griji. Au plecat pentru un an – doi și cei mai mulți au uitat să se întoarcă. Au rămas în urma lor copii care primeau bani, odată pe an primeau saci de cadouri și dulciuri, odată pe an erau copii cu părinți care îi duceau în vacanțe de vis și se bucurau că părinții cumpărau apartamente, case, le decorau cu mobilă și aparatură de ultimul răcnet. Sunt copiii cu buzunare pline dar suflete goale.
De ce vă spun acestea? Mi-am amintit că anul trecut cam pe această vreme i-am scos pe părinții copiilor din grupă din rutină și i-am chemat la o lecție comună părinți/copii. Pentru o oră și jumătate părinții au uitat de tot și toate și au redevenit copii. Erau atât de fericiți. Lucrau (la coronițe de prințese și prinți ai toamnei) ținându-și copiii în brațe, râzând, spunând glume. Aceste clipe sunt unice. Odată pierdute nu mai pot fi recuperate, retrăite.
Privind fotografiile de acum un an mi-am amintit de unul din foștii mei copii. Era în grupa mare. Venea regulat la grădiniță, era îngrijit, avea pachețel de mâncare (eram educatoare la grădiniță cu program normal) pregătit cu migală de bunica din partea tatălui. Era în al treilea an de grădiniță și eu nu o văzusem niciodată pe mămică. Băiatul era în grija tatălui și a bunicii, mama fiind plecată la muncă în Italia. În acel an la început de decembrie a venit la grădiniță “una donna straordinaria” cu un buchet de flori și o pungă de cadouri mare cât China (sper că nu vede DNA-ul). Era mama! Vorbind mai mult “como in Italia ” mi-a spus cât se sacrifică pentru copil și ce “difficile” este fără el. Copilul era în al nouălea cer. Le spunea tuturor că a venit mama acasă. Nu vorbea de cadouri…doar de mama. Am fixat serbarea de Crăciun pe 17 decembrie (nu voi uita asta niciodată). Cel mai fericit era copilul în cauză. Nu pentru că îl aștepta pe Moș Crăciun, ci pentru că venea mama la serbare. Cu două zile înainte de serbare mama m-a anunțat că nu poate veni la serbare pentru că pleca, cu o zi înainte de serbare, înapoi în Italia. Am insistat să amâne plecarea cu două zile. Mi-a spus că nu poate pentru că familia la care lucra avea copiii bolnavi și îi cerea să revină mai repede. Nu vă doresc să priviți vreodată în ochii unui copil rănit cum era copilul “meu”. Ați simțit vreodată impulsul de a strânge pe cineva de gât, de a da cu el de pământ? Asta simțeam eu. Copilul meu a venit la serbare cu tata și bunica. A primit cadoul de la Moș Crăciun și bunica mi-a povestit că ajuns acasă a aruncat pe geam de la etajul 6, TOATE jucăriile de la moșul din Italia.
Știu că am să mi-o iau la greu, dar azi sunt și mai convinsă că părinții adevărați sunt cei care stau alături de copiii lor, care trăiesc zi de zi cu ei, nu cei care stau departe și trimit bani.

Copiii au nevoie de părinți…

Copiii, pentru a fi oameni compleți, au nevoie de părinți, nu de bani. Rănile pe care le provoacă absența părinților nu se vindecă niciodată. Cine le dă dreptul acestor părinți să-și rănească copiii?
Oare nu ar trebui făcut ceva din punct de vedere legislativ împotriva acestor părinți? Mai ales ca unii își lasă copiii cu vecini, părinți în vârstă, bolnavi, unii chiar alcoolici. Oare nu ar trebui ca noi, ca și comunitate din care fac parte acești copii să luăm atitudine?
Copiii sunt cel mai mare dar pe care îl poate da destinul unui om.
Par fragili dar sunt mult mai puternici decât am putea crede. Dar să îi lăsăm să folosească această putere pentru a se dezvolta, nu pentru a-și vindeca răni făcute de cei care aducându-i pe lume și-au asumat responsabilitatea de părinți.
„Există doar două moșteniri de durată pe care sperăm să le oferim copiilor noștri. Una dintre acestea este rădăcini, iar cealaltă, aripi.”
                                                                             Johann Wolfgang von Goethe
Dați copiilor rădăcini serioase, puternice, pentru a putea zbura cât mai sus și cât mai departe.

Similar Posts

Lasă un răspuns